Dimineața începe cu un sunet pe care nu-l aud, dar îl simt. Un bâzâit înalt, adânc, ca un fir întins prea tare. Îl prind în dinți, nu în urechi. Îl las acolo. Cafeaua e în cana albastră, pentru că astăzi îmi trebuie albastru. Dacă ar dispărea, nu ar fi tragedie, dar ziua ar avea un gol mic, invizibil pentru alții.
Pe ecran, reflexia mea e palidă. Umerii ridicați. Îi las să cadă, dar revin singuri, ca și cum corpul știe ceva ce eu nu știu. Autismul, la mine, nu e din filme. Nu e despre formule recitate sau matematică de geniu. E despre mirosul de detergent vechi de la trei camere distanță. Despre cum pot pierde o întreagă propoziție pentru că mintea a plecat pe o potecă laterală.
Dacă spui „pădure”, văd harta tuturor pădurilor prin care am mers vreodată. Ordinate după anotimp, după frunze, după lumina din ele. Revin, dar tu ai trecut deja la altceva. Fac un zâmbet de atenție, sperând să acopere gaura.
La birou, colegul care presară cuvinte de umplutură. „În esență, fundamental, practic…” Le tai în minte, verific dacă fraza rezistă. De obicei, e mai bună fără. Mă distrează asta, dar nu spun nimănui.
Prânzul are o ordine. Nu neapărat aceeași mâncare, dar același tipar: locul la geam, șervețelul în dreapta, o înghițitură de apă înainte de primul gust. Dacă ordinea se schimbă, pot continua, dar totul se simte ușor deplasat.
Detaliile îmi sar în ochi chiar și când nu vreau. Mâinile care se frământă sub masă. Diferența de o nuanță între două slide-uri. Radarul meu nu are buton de pauză. Uneori, în metrou, mă uit doar la pantofii oamenilor sau la numerele de pe afișaj, ca să nu mă înec în tot ce vine spre mine.
Relațiile sunt altă lume. „Ne vedem mai târziu” e o frază cu zece posibile înțelesuri. Întreb „Când anume?”, dar nu toată lumea apreciază asta. Înainte încercam să imit. Dacă râdeau, râdeam. Dacă păreau triști, încrețeam fruntea. Obositor. Acum prefer să par ciudat decât fals.
La un muzeu, ghidul vorbea repede, iar ecoul îmi strângea urechile. M-am retras. M-am uitat la un tablou cu un bărbat și o pălărie absurd de mare. Am uitat de grup. Când m-au găsit, m-au întrebat dacă m-am pierdut. „Nu, m-am găsit.” Nu au râs. Nici nu trebuia.
Obiectele mă țin pe linie. Sertarul cu pixuri ordonate pe culori nu e pentru frumusețe, e pentru orientare. Ideile îmi curg mai ușor dacă țin în mână un anumit pix negru, peniță 0,5. Dacă nu-l am, pot continua, dar frazele vin greu, ca niște oaspeți stingheri.
Seara aleg lumina. Caldă, dacă am vorbit prea mult. Rece, dacă am stat singur. Nu e terapie, e instinct. Cineva mi-a spus odată „Nu pari autist.” Am schimbat subiectul. Nu pentru că m-a deranjat, ci pentru că nu vreau să explic cum arată, de fapt, „a părea”.
Îmi place memoria culorilor. Îmi place să simt schimbarea presiunii înainte de ploaie. Îmi place să plec când e prea mult și să reduc lumea la muzică și pași pe asfalt. Să am ușa închisă nu pentru că mă ascund, ci pentru că e bine așa.
Într-o cafenea, un copil își alinia mașinuțele perfect, pe marginea mesei. Mama lui i-a spus să se oprească, că se uită lumea. El nu a părut să audă. Eu am zâmbit, în mine. Aș fi vrut să-i spun: lasă-l. Poate așa își ține ziua la loc. Dar am tăcut. Uneori, recunoașterea e tăcere.
Noaptea, frigiderul reia bâzâitul. Îl simt din nou în dinți. Poate pentru alții e nimic. Pentru mine e doar un punct pe o hartă senzorială care nu se termină. Și nici nu vreau să se termine.