Când în sfârșit realizezi că ai avut ADHD tot timpul, nu simți doar ușurarea, că gata, ai aflat ce e cu tine.
Simți și o durere profundă, care te aștepți să treacă, că nu e mare lucru, doar e o prostie, tu întotdeauna ți-ai controlat sentimentele astea. Doar că nu. Dimpotrivă. Nu trece. Și pe lângă ea…
simți și un doliu adânc.
Doliul pentru anii în care ai crezut că ești leneș. Anii în care te-ai chinuit, ai luptat, zi de zi, cu tine, cu partea din tine care nu se putea aduna să facă ce trebuie, care nu putea fi mișcată decât, în cel mai bun caz, în ultimul moment. Anii în care ai îndurat rușinea reproșurilor alor tăi, care nu te-au înțeles niciodată și ți-au pus eticheta. Leneș. Nepriceput. Incapabil. Nu ești în stare de nimic.
Pentru profesorii care te-au numit neatent sau neglijent. Care nu s-au obosit să încerce doar un pic în plus, să încerce să vadă că acolo, în spatele ochilor obosiți, era cineva care striga în fiecare secundă după ajutor, un ajutor care nu a venit niciodată, de la nimeni.
Pentru joburile pe care nu ai reușit să le ții. Pentru incapacitatea de a te adapta la oamenii din jur, la acel colectiv din care nu ai simțit niciodată că faci parte, deși dintotdeauna ai încercat, te-ai străduit, ai vrut să înveți toate regulile, toate comportamentele, ai încercat să le imiți, să pari că ești de acolo, dintre ei și, întotdeauna, ai reușit doar să fii un outcast, un exclus, un paria.
Pentru relațiile în care ai fost prea mult. Pentru că nemernicul tău de creier nu a stat niciodată locului, întotdeauna a ars energie și a calculat vorbe, gesturi, microexpresii, priviri distrate sau nu și întotdeauna a încercat să compenseze, să vină cu ceva în plus, să nu se mai simtă vinovat, să fie și el, măcar o dată, plăcut de cineva, hai, nu pentru cum e el, niciodată nimeni nu a făcut-o, atunci când a căzut masca. Dar măcar pentru cel ce privește cum i se deșiră viața printre degete, ca o apă, incapabil să o prindă sau să o controleze, incapabil să păstreze pe cineva lângă el, incapabil să aibă prieteni mai mult decât simple relații.
Doliul pentru energia uriașă consumată mascând cine ești, cerând scuze pentru cine nu erai, încercând mereu să compensezi. Zi de zi, efortul de a-ți purta masca voioșeniei, masca adultului descurcăreț, care rezolvă și are o soluție pentru orice.
Doliul pentru cât de mult ai muncit doar ca să pari normal.
Și mai ales, doliul pentru faptul că nu ai știut mai devreme. Urletul lăuntric pe care l-ai lăsat să te ardă pe interior de atunci, neputința realizării că ai pierdut o viață întreagă zbătându-te și crezând că ești mai puțin decât erai de fapt, că nu meriți nimic, nu ești bun să primești nici măcar o vorbă bună.
O să treacă timp până o să te vindeci de doliu și durere. Sau poate nu o să te vindeci niciodată. Nu știu, eu nu știu dacă m-am vindecat, acum îmi revin în cap situații de totul sau nimic, petrecute în viață, unde întotdeauna a câștigat ADHD-ul, oameni pe care i-am pierdut sau îndepărtat, locuri și lucruri de care am fugit
Vindecarea nu înseamnă să pretinzi că nu a durut.
Vindecarea înseamnă să înțelegi că nu era ceva în neregulă cu tine. Tu ai făcut tot ce s-a putut uman face ca să ajungi omul care e acum, care face fericiți niște copii, o familie și care a făcut eforturi inumane pentru a ajunge acolo. Vinovatul…
A fost mereu acolo — ADHD-ul nediagnosticat.
Ai meritat sprijin încă de la început. Și încă îl meriți. Și dacă nu îl vei primi, nu mai contează, ai trecut singur prin iad și ai reușit să ieși. Singur. Și acum știi cum se numește iadul tău și că îl poți învinge.
Este în regulă să simți acea durere.
Este în regulă să stai cu ea o vreme.
Este în regulă să fii furios și ușurat în același timp.
Este în regulă să plângi pentru acea versiune a ta care te-a împins înainte, zi de zi, încercând să te facă să supraviețuiești.
Iar acum știi. Știi că nu a fost vina ta. Știi că nu ai fost niciodată , stricat, incapabil, bun de nimic, bătaia de joc și râsul familiei și celorlalți.
Creierul tău a fost doar conectat altfel.Și tot ce părea să nu funcționeze la tine avea, de fapt, o explicație.
Pentru că acum știi, poți să începi ultimul mare efort din viața ta. Să te vindeci. Să te ierți. Poate să îi ierți și pe ceilalți. Dacă poți. Dacă nu, nu contează, nici ei nu au făcut vreun efort în plus pentru a te înțelege și a vedea care sunt butoanele tale.
Doar ține minte. A fi vinovat de ceva înseamnă să faci acel ceva cu intenție.
Nu ai fost niciodată vinovat.
