Fiica mea are opt ani și autism. Diagnostic de aproape trei ani.
În ziua aceea, doctorița a spus:
– Tulburare din spectrul autist, cu voce calmă. Am dat din cap. Am plâns abia în drum spre casă, la semafor.
Dimineața începe cu iaurt simplu, la temperatura camerei. Dacă e prea rece, îl las zece minute pe tejghea. Altfel îl împinge cu două degete, ca pe ceva stricat. Poartă bluza gri cu mâneci lungi și în iulie.
– Tricoul nu e pentru azi.
Dacă insist, pierd bluza și liniștea dimineții.
Mixerul, aspiratorul, uscătorul de păr – inamici declarați. Își pune mâinile la urechi și așteaptă. Dacă uit să o avertizez, mă privește serios:
– Data viitoare, te rog, avertismentul.
Memoria ei e precisă. Știe ordinea cadourilor sub brad de anul trecut. Știe ce șervețel a avut bunica pe masă acum un an. Îmi spune mirosurile:
– Scorțișoară, portocală și puțin ars de la lumânări.
Are dreptate.
Nu plânge de supărare obișnuită. Plânge când schimb traseul de acasă. Se oprește, se uită în jur:
– Nu e drumul nostru.
Mergem mai departe, dar lacrimile curg.
La școală, stă pe bancă în pauză. Citește sau privește norii. Când intră în casă, își scoate pantofii imediat:
– Picioarele trebuie să respire după atâta lume.
Are doi prieteni. Nu cinci, nu zece. Dacă unul lipsește, ziua – nu e completă.
Umor are. La micul dejun, m-a întrebat:
– Dacă nu mănânc, e pentru că nu îmi e foame sau pentru că nu e meniul potrivit?
La o petrecere de copii, după cinci minute, a venit la mine:
– Am nevoie de un loc cu mai puține culori.
Am stat pe treptele blocului, cu prăjitură pe farfurie de plastic. A zis:
– A fost o petrecere reușită.
Seara facem lista zilei următoare: ora de trezire, drumul, pauza, masa.
– Pune în listă, dacă apare ceva nou.
O bagă sub pernă. Dimineața o găsesc mototolită.
Uneori mă întreabă ce e autismul.
– Felul în care creierul tău vede și simte lumea.
– Atunci lumea mea e altfel decât a ta.
– Da.
Aseară, înainte să stingem lumina:
– Azi a fost bine pentru că toate lucrurile au rămas la locul lor.
Mâine vedem cum e.