Ușa cabinetului se închide cu un clic domol și, pentru o clipă, aud doar foșnetul hainelor noastre. Aerul miroase a cafea veche și a toner. Pe masă, un teanc de foi parțial capsate, ca și cum cineva ar fi încercat să prindă o poveste care tot alunecă. Fiica mea se așază pe scaun, picioarele nu ating podeaua; le balancează ușor, ritmul ei mic întinzând un elastic invizibil între nerăbdare și teamă.
Medicul zâmbește din colțul gurii. Își aranjează stiloul, trage o foaie, apoi se oprește. Acel fel de răgaz în care oamenii pregătesc vestea, nu cuvintele.
– Începem simplu, spune. Niște întrebări, niște teste. Fără grabă.
Notez în minte: fără grabă. În viața mea, fără grabă n-a existat. Eu am trăit pe repede înainte, cu scurtături, sprinturi și ziduri. O vreme, sprinturile mi-au ținut loc de plan.
Flashback – clasa a patra
Eu la bancă, cu atlasul deschis la o hartă cu râuri. Învățătoarea cere numele unui afluent. Eu ridic mâna și spun trei pe rând. Două greșite, unul corect. Râde clasa. Eu râd primul, ca să nu mă ardă râsul altora. În colțul băncii, un colaj din hărți tăiate strâmb. În ghiozdan, trei începuturi de compuneri, niciuna terminată. Când a sunat, am fugit în curte și, pe drumul spre casă, mi-am imaginat o punte peste o apă fără nume. N-am mai terminat compunerea niciodată, dar puntea, în minte, a rămas ani buni.
La cabinet, mă uit cu fii-mea peste un chestionar. Își mușcă buza, apoi mă privește:
– Tată, la întrebarea asta, (cu vocea mică) spun când uit de ce am intrat în bucătărie?
– Exact așa, îi spun. Medicul zâmbește în colțul foii.
Urmează săptămâni cu întâlniri. Liste. Exemple. La ea: jocuri începute cu chef și lăsate baltă când apare ceva mai lucitor. La mine: promisiuni făcute cu entuziasm și duse până la jumătate, apoi abandonate pe margine, ca bicicletele stricate pe lângă bloc.
Vine ziua verdictului pentru ea. Medicul așază foile, respiră scurt.
– Da, fiica dumneavoastră are ADHD.
Cuvintele cad ca niște piese corecte într-un puzzle lung. Nu zguduie. Așează.
Se întoarce spre mine. Ochii lui stau o secundă prea mult pe fața mea.
– Mult din ce ați relatat despre ea seamănă cu ce ați relatat, indirect, despre dumneavoastră. Dacă sunteți de acord, facem și pentru dumneavoastră evaluarea completă.
Râsul care îmi urcă în gât e scurt și stânjenit, ca un căscat reținut. Dau din cap.
Flashback – clasa a noua
Profesorul de fizică cere un proiect. Petrec o săptămână construind un pendul cu un sistem de numărare improvizat. În ziua prezentării, uit proiectorul acasă, uit și un cablu. Explic din vorbe, mă pierd la mijloc, sar la final. Profesorul spune: ideea e bună, execuția… Și lasă fraza să cadă. Îmi fac un nod în buzunarul hainei, ca să țin minte data când o să termin ceva. Nodul a rămas acolo până s-a tocit, dar nu mi-am amintit niciodată ce promisese să-mi amintească.
Evaluarea mea e o succesiune de oglinzi. Întrebări despre copilărie, adolescență, muncă. Ce ți-e greu? Unde te blochezi? Cum pornești? De câte ori lași baltă? Răspund. Uneori glumesc. Alteori tac. Mă aud spunând lucruri pe care nu mi le-am spus niciodată. Că m-au durut săriturile, dar n-am știut să merg constant. Că mă prefac organizat. Că scriu liste ca să mă iert, nu ca să le urmez.
În ultima ședință, medicul nu joacă suspans.
– Și la dumneavoastră e ADHD.
Nu e cutremur. E o liniște care curăță în jur. Ca și cum cineva ar fi oprit în sfârșit un ventilator care bâzâia în fundal de ani buni. Ridic ochii, privesc spre afișele din perete, toate liniile acelea subțiri care descriu conexiuni. Îmi vine să spun: bine, acum știu numele melodiei. Nu o mai fredonez la întâmplare.
Fiica mea mă prinde de încheietură. Strângere ușoară, serioasă. Nu înțelege neapărat ce este, ea știe că asta o face specială. E fericită că, acum, suntem amândoi speciali și putem să fim împreună pe același drum.
Uneori, mă bântuie rușinile vechi, ca niște pisici care se întorc în curte indiferent câte porți închizi. Nu mai alerg după ele cu mătura. Le las să se așeze pe prag, să se plictisească. Îmi amintesc cu o claritate nouă că nu mi-a lipsit voința. Mi-a lipsit manualul cu care alții par să se nască. Acum avem unul, scris în timp ce mergem. Și, ce e mai important, știm ce se întâmplă și de ce se întâmplă.
Nu îi promit fiicei mele că drumul va deveni drept. Îi promit că nu o să o las să creadă că merge singură. Seara, când stingem lumina, îmi povestește idei. Multe. Sărite. Lucitoare. Îi spun să le pună într-un carnet. A doua zi, uităm amândoi carnetul acasă. Râdem, apoi facem o poză cu telefonul, ca un fel de plasă de siguranță.
Ultima vizită la cabinet, după ce amândouă diagnosticele sunt deja spuse, seamănă cu un epilog. Medicul vorbește despre opțiuni. Strategii. Igiena atenției. Micile ritualuri care țin o zi laolaltă. Eu ascult și îmi notez doar câteva cuvinte: mai puțin, mai clar, mai aproape. Îmi place cum sună, ca trei borne pe marginea unui drum de țară.
La ieșire, în hol, fiica mea se oprește la un automat de sucuri. Se codește, alege limonadă, apoi schimbă pe apă, apoi se hotărăște pe cola, răzgândindu-se din nou când banii sunt deja intrați. Ridicăm din umeri și luăm apă. Afară e un vânt lin care mută praful în unghiuri mici, invizibile.
Mergem încet pe trotuar. Nu e un final. E o intrare pe șosea, cu banda noastră. Știu că vom rata ieșiri, că vom lua curbe prea repede, că vom înnopta pe margine, în unele seri. Dar e prima dată când simt că harta e în buzunar și că, dacă se udă, știm totuși drumul pe de rost.
Și, fără grabă, chiar fără ea, pentru prima oară în viață, pașii mei se țin scurt după ai ei.
De ce divergent?
Pentru că știu că nu sunt singur. Știu că suntem mulți, apropiați ca vârstă, care încă nu știu despre ei sau, dacă știu, sunt speriați și nu înțeleg unde ar trebui sau spre ce ar trebui să meargă. O să vă povestesc drumul meu, ce fac eu, cum fac și, dacă o să fie pe aceeași lungime de undă cu voi, poate vă va ajuta. Dacă nu, măcar puteți spune că ați mai găsit unul ca voi.
